Home » Politică internă » Sfârşitul dominaţiei PSD

Sfârşitul dominaţiei PSD

Contrar speculaţiilor preşedintelui PSD, Adrian Năstase, privind existenţa a două Românii, alegerile prezidenţiale au adus o schimbare mai clară a paradigmei de interpretare politică. Deşi raportul dintre cetăţenii activi şi cei pasivi este sensibil egal, primii au învins la vot şi acest lucru este esenţial. România “activă” şi democrată este în prezent la putere şi impune în mod indiscutabil interpretarea politică. De înţelegerea acestei noi realităţi depinde în cea mai mare măsură succesul reformării Partidului Social-Democrat.

Ratarea consensului, succesul majorităţii

Victoria lui Traian Băsescu la alegerile prezidenţiale simbolizează o schimbare profundă a societăţii româneşti, momentul în care procesul de trecere la o societate democratică de tip occidental a devenit ireversibil. Înlăturarea de la putere a PSD modifică, a doua oară (prima oară a fost în 1996), şi pentru totdeauna, sensul pe care Ion Iliescu dorea să-l atribuie Revoluţiei române din 1989. Teoria consensualistă a fostului preşedinte, de esenţă nedemocratică, a fost învinsă de activismul, bazat pe opinia majorităţii, al lui Traian Băsescu. Ratarea consensului s-a făcut vizibilă în forma sa grotescă la momentul anulării deciziei de revocare a graţierii lui Miron Cozma. “Graţia” a fost învinsă de presiunile societăţii civile, care au cerut doar respectarea legii. Aceste alegeri reprezintă, altfel spus, apusul cvasidominaţiei FSN-PDSR-PSD pe scena politică şi a doctrinei feseniste. Din acest moment, se poate afirma că societatea românească este întemeiată democratic.

“Clasa muncitoare”, public al burgheziei comuniste

O înţelegere a PSD ca partid politic, în perspectiva modernizării sale, trebuie să ţină seama de doctrina fesenistă, cea care i-a marcat destinul încă de la început. Fesenismul (de la Frontul Salvării Naţionale) a fost, potrivit unei definiţii largi, teoria de sorginte socialistă, dominantă în epoca de tranziţie, promovată de Ion Iliescu la începutul anilor ’90 şi a cărei teză principală este necesitatea apărării drepturilor şi bunurilor “clasei muncitoare”. Reformator în raport cu ceauşismul şi conservator faţă de sistemul democratic, scopul fesenismului a fost apărarea intereselor fostei “burghezii comuniste”, amânarea consolidării democraţiei până la consolidarea politico-economică a acestei clase. Exemple-cheie ale aplicării teoriei feseniste sunt: retorica reformelor graduale (care a oferit timp şi instrumente de îmbogăţire celor bine plasaţi), politica de protecţie socială văzută ca pomană guvernamentală, ascunderea arhivelor fostei Securităţi şi adoptarea unei largi imunităţi parlamentare (pentru a oferi protecţie clienţilor politici), amânarea clarificării statutului proprietăţii etc.

Fesenismul a cunoscut două manifestări distincte, în funcţie de atitudinea în chestiuni de politică externă. Prima (1990-1996) a fost caracterizată de discursul antioccidental, mai ales în probleme economice (“Nu ne vindem ţara!”). Cea de-a doua a avut specific prooccidentalismul, cu accent pe marile corporaţii (cele care au primit contracte guvernamentale fără licitaţie, în schimbul presupus al unor comisioane consistente). În politica internă însă, fesenismul a rămas aproape neschimbat, o teorie a apărării drepturilor “păturilor largi” şi a “consensului naţional”.

Apusul ideologiei feseniste

Ultimii ani au arătat că fesenismul se află la apusul carierei sale. Pe de o parte, modificările în structura ocupaţională au condus treptat la dispariţia “clasei muncitoare”; pe de altă parte, fosta burghezie comunistă s-a transformat în actuala burghezie capitalistă. Dacă la începutul anilor ’90, cele două “clase” păreau unite în proiecte, simbolizate de persoana lui Ion Iliescu, acum ele par a fi ajuns la un grad mare de eterogenitate şi sunt departe de a mai corespunde grilei simpliste a fesenismului. În măsura în care cetăţenii devin independenţi financiar faţă de stat, ajutoarele acestuia, căzute ca din cer, sunt tot mai puţin apreciate, iar cei care au profitat de afacerile cu acelaşi stat sunt văzuţi ca aflându-se în opoziţie cu interesele largi ale contribuabililor. Dimpotrivă, ceea ce interesează în prezent este asigurarea supremaţiei legii şi reducerea drastică a corupţiei. Ca un efect al acestor schimbări, fesenismul începe să fie văzut tot mai mult în esenţa sa, şi anume ca ideologie prin care au fost manipulate ani în şir mase largi de oameni.

Condiţiile schimbării PSD

Fără îndoială că liderii PSD vor fi obligaţi să reacţioneze la aceste transformări. În măsura în care vor înţelege schimbarea care s-a produs o dată cu trecerea lui Traian Băsescu la Cotroceni, reformele din acest partid ar putea reprezenta un succes sau nu. De asemenea, succesul acestor reforme depinde de succesul noii guvernări, care s-a angajat să introducă reguli mai democratice de guvernare şi să reducă drastic corupţia. Deocamdată, daţi jos de pe fotoliile administraţiei, liderii PSD se calcă pe picioare pentru a pune mâna pe funcţiile de partid. Din partidul-stat a rămas numai partidul şi nici atât. Cu excepţia unui grup nu foarte influent, nu există deocamdată voci care să proclame urgenţa redefinirii PSD pe baze clar democratice.

PSD a fost un proiect politic al lui Ion Iliescu, gestionat de Adrian Năstase. Eşecul acestui proiect îi invalidează pe amândoi. Incapacitatea lui Adrian Năstase de a-şi exprima în mod tranşant punctul de vedere privind politica partidului îl aşază în permanenţă sub tăietura de destin făcută de Ion Iliescu. Actualul preşedinte nu a depăşit fesenismul iniţial. Nici în ceasul al 12-lea Adrian Năstase nu dă semne că ar intenţiona să realizeze o ruptură de “preşedintele fondator”. Se încearcă în continuare o sinteză “dialectică” între Iliescu şi Năstase, dar soluţia reformării PSD nu constă în salvgardarea obiectivului de a împăca diverse tabere din partid, ci în schimbarea de lideri, de doctrină şi în adecvarea la noile publicuri-ţintă. În această direcţie, este în interesul PSD să devină un partid mai mic, dar mai clar conturat. Epoca partidului-front a apus. Linia fesenistă a lui Ion Iliescu este departe de social-democraţia contemporană. Adrian Năstase este mult mai adecvat doctrinar, dar complicităţile sale cu “vechea gardă” i-au compromis statura de reformator. În mod necesar, se simte nevoia unui “om nou” la conducerea PSD.

Reforma inevitabilă

Indiferent dacă Iliescu şi Năstase vor dori sau nu, reforma PSD va avea loc până la urmă. (În acest sens, simptomatică este încercarea Alianţei de a-i înlocui de la conducerea celor două Camere ale Parlamentului pe Nicolae Văcăroiu şi Adrian Năstase. Această decizie a actualei Puteri oferă conducerii PSD o premisă puternică pentru a susţine că înlăturarea lui Iliescu – reprezentat de Văcăroiu – şi Năstase reprezintă un scenariu al Alianţei.) Înlăturarea liderului fondator, după modelul Petre Roman la PD, este doar o chestiune de timp. Într-o primă fază, încercarea de a realiza o fuziune de interese între cei doi lideri ar putea corespunde unei guvernări nu prea coerente a Alianţei D.A. Această mişcare prudentă, menită să salveze unitatea partidului, ar deveni însă insuficientă dacă Traian Băsescu şi Alianţa vor împinge guvernarea către obiectivele fixate, iar PNL şi PD vor întemeia un singur partid. Având în vedere apropierea datei de aderare la Uniunea Europeană, este previzibil că acest lucru chiar se va întâmpla. O bună guvernare a Alianţei va face ca, în 2007, Ion Iliescu şi Adrian Năstase să nu mai fie liderii PSD.

Publicat în : Politica interna  de la numărul 22
© 2010 REVISTA CADRAN POLITIC · RSS · Designed by Theme Junkie · Powered by WordPress