Reformele fiscale lansate de autorităţile de la Bucureşti au fost făcute fără consultarea cu Fondul Monetar Internaţional. Recentele poziţii ale reprezentanţilor Fondului relevă nemulţumirea şi îngrijorarea. Prim-ministrul României replică verbal foarte vehement, susţinând că “nu FMI face politica în România”… În vremea aceasta, noul ministru de Finanţe îşi face temele conştiincios pentru a propune un buget în conformitate cu cerinţele FMI.
Într-un interviu acordat Mediafax, ministrul Finanţelor Publice, Ionuţ Popescu, a declarat că pentru acoperirea pierderii de venituri, anticipată la 1% din PIB, vor fi luate măsuri suplimentare pe lângă cele deja aprobate, respectiv dublarea impozitului pentru microîntreprinderi de la 1,5% la 3% din cifra de afaceri, creşterea impozitului pe dividende de la 5% la 10% pentru populaţie şi amânarea reducerii contribuţiilor la asigurările sociale. “Încercăm să găsim alte modalităţi pentru a aduce bani la buget sau pentru a reduce unele cheltuieli”, a adăugat ministrul Finanţelor, fără să dea alte detalii. Printre modalităţile de care vorbea Ionuţ Popescu şi care vor fi prezentate reprezentanţilor FMI, se va afla, potrivit unor surse guvernamentale, creşterea impozitului pe tranzacţiile imobiliare, actualmente de 1%. Măsura vine pe fondul creşterii semnificative a pieţei imobiliare din România. De asemenea, va creşte impozitul pe dobânzile bancare, de la 1% la 2%. În proiect, rata inflaţiei este de 7%, iar creşterea economică prevăzută pentru 2005 – de 5,5%.
O schimbare de trend
Încă o dată se întăreşte ideea că noua administraţie va muta povara fiscalităţii de la întreprinderi la cetăţeni. În vreme ce impozitele pentru întreprinderi scad, cresc impozitele directe sau indirecte aplicate contribuabililor. Este evident motivul: cetăţenii sunt buni platnici şi gradul de colectare a impozitelor de la aceştia este superior gradului de colectare de la întreprinderi. Comportamentul noii Puteri ne apare astfel ca fiind oarecum sinucigaş, de vreme ce sunt afectaţi exact cei care au votat-o. Aceştia au votat cu dreapta în ideea că se vor reduce impozitele şi le vor creşte astfel veniturile, dar se trezesc acum nu numai că nu le scad dările, ci apar altele noi! Or, în momentul de faţă, noua administraţie nici nu poate invoca scuza “Aşa ne-a cerut UE/FMI”.
Bâlbâielile cauzate de introducerea cotei unice – în condiţiile în care această măsură a fost anunţată (şi, presupunem, gândită) cu mult timp înainte – ridică serioase semne de întrebare asupra expertizei şi capacităţilor noii administraţii de a conduce eficient politicile economice. Măsurile paleative anunţate în ritm de una-două pe zi ne arată că efectele introducerii cotei unice nu au fost calculate şi anticipate corect şi în fiecare zi se mai trezeşte cineva spunând că “ar fi bine să…”, “am putea să…”
“Tranziţia s-a încheiat, iar România are primul guvern liberal”…
Deocamdată, tranziţia continuă, iar guvernul este departe de a fi liberal. Singurul atribut care i se potriveşte este cel de “amator”. PSD a avut marea şansă a unui trend economic pozitiv care a generat creştere economică, în ciuda competenţelor guvernului şi chiar în totală opoziţie cu măsurile luate de acesta. Şi noul guvern are şansa unei evoluţii de la sine a economiei. Desigur că măsurile luate pentru întreprinderi sunt pozitive şi vor avea – probabil – un impact benefic. Numai că guvernul este cu ochii pe cele circa 30.000 miliarde lei care vor intra mai puţin la buget, pe termen scurt. Şi, în loc să găsească o soluţie pentru a reduce cheltuielile bugetare pentru a face faţă acestei reduceri, îşi scoate pârleala pe seama contribuabililor persoane fizice, care – nu-i aşa? – pentru cei 500.000 lei în plus la salariu îşi vor vedea veniturile reduse cu cel puţin un milion de lei…
Prin aceste măsuri – combinate cu ideea recent lansată în discuţie, conform căreia toată lumea trebuie să-şi declare averea -, guvernul lansează nişte semnale interesante:
1. Nu este convins că “revoluţia fiscală” va duce la scoaterea la suprafaţă a economiei gri. Normal, de vreme ce reducerea nu este decât de 4 procente, prea puţin pentru a fi tentantă.
2. Prin semnalele că “nu contează averile făcute până în 2005”, îi penalizează pe cei peste 90% din cetăţeni care au fost cinstiţi şi şi-au făcut datoria la timp.
3. Politica fiscală se va baza în continuare pe contribuabilii persoane fizice şi impozitele indirecte (TVA, accize), şi nu pe o creştere a disciplinei financiare la întreprinderi.
Ceea ce înseamnă că noul guvern va continua băltirea economică a vechiului guvern. Plus cota unică de 16% refuzată de fostul preşedinte. Aşa că, dacă românii vor trăi bine, o vor face în ciuda guvernului, în nici un caz datorită lui.
Ce mai face BNR?
În cei 15 ani de tranziţie de până acum, Banca Naţională a condus politica macroeconomică a României. Silită de amatorismul miniştrilor de Finanţe – cu toate că unii dintre ei erau tobă de carte, din păcate ideile lor nereuşind să treacă pragul cabinetelor -, BNR a avut o politică de apărare a economiei conservatorare, sobră şi foarte precaută. Din fericire, încăpăţânarea cu care s-a ţinut de indicatorii macroeconomici a fost benefică şi România a evitat colapsul economic în care am fi intrat în urma iresponsabilităţii unor politici greşite.
Pentru 2005, BNR a anunţat că urmează să se retragă din “bătălia” macroeconomică, urmând a se concentra exclusiv pe inflaţie. Din păcate, până acum mesajele lansate de BNR sunt cel puţin confuze. Un singur exemplu: excesul de lichidităţi de pe piaţa monetară a făcut ca dobânzile de pe piaţa interbancară să cadă până aproape de 0. BNR are la dispoziţie o cale de eliminare a lichidităţilor în exces din sistemul bancar, şi anume licitaţiile la o lună. Numai că BNR nu a intervenit aproape deloc, iar sumele atrase au fost preluate la dobânzi între 14,59% şi 13,60%, asta în condiţiile în care BNR scăzuse dobânda de referinţă cu doar 0,5%, deci dobânzile acceptate de BNR sunt cu aproape 2 procente sub dobânda de referinţă!
Deocamdată, Mugur Isărescu nu a luat o poziţie publică vizavi de noua politică economică a României şi modul în care va influenţa aceasta inflaţia. Este de presupus că ţintele de inflaţie vor fi ajustate cu cel puţin un procent, majoritatea băncilor din România preconizând o inflaţie de circa 8%, adică aproape un procent peste ţinta oficială şi o dobândă de intervenţie de circa 15%, adică destul de aproape de cea oferită de BNR în prezent.
Este şi greu să facă proiecţii atâta vreme cât nu dispune de noul buget, însă, din semnalele transmise de noul ministru de Finanţe se pare că cei doi se vor înţelege perfect.
O surpriză plăcută
Prestaţia domnului Ionuţ Popescu reprezintă o surpriză foarte plăcută. Din semnalele avute până în prezent, se pare că realitatea economică sfidează planurile din campania electorală şi cel care scoate castanele din foc este proaspătul ministru de Finanţe. Şi o face cu mult curaj, reuşind, cel puţin pe moment, să ţină piept liderilor PNL care, probabil, nu se aşteptau ca el să fie atât de serios. Pentru Alianţă însă, Ionuţ Popescu poate deveni un atu important în păstrarea echilibrului macroeconomic şi ar fi un mare păcat ca el să fie sacrificat intereselor politicianiste. Prestaţia sa este mult mai echilibrată şi mai conservatoare decât a colegilor de Alianţă.
Acum se vede că programul economic al Alianţei a fost încropit cam “pe genunchi” şi că guvernul s-a pripit foarte mult în aplicarea taxei de 16%. Este clar că ar fi fost mult mai înţelept dacă înainte acest proiect ar fi fost dezbătut în mod serios şi analizat împreună cu BNR şi organismele financiare internaţionale. S-ar fi evitat astfel bâlbâielile din luna ianuarie, care au adus multe bile negre guvernului Tăriceanu.
Binecuvântarea FMI
Vizita FMI la Bucureşti, la sfârşitul lunii ianuarie, nu avea cum să aducă mari schimbări, fie şi numai pentru simplul fapt că nu prea a avut cu cine să se discute… Procesul de numire a secretarilor de stat la Ministerul de Finanţe nu era încheiat încă, astfel încât vizita a avut mai degrabă un scop diplomatic, de cunoaştere a noii administraţii şi a ideilor sale într-o discuţie téte-ŕ-téte.
Întrucât era clar ce va spune delegaţia FMI, mult mai interesante vor fi răspunsurile primite de la Bucureşti şi acţiunile pe care le va întreprinde noua administraţie în urma acestei discuţii.
Singurele discuţii concrete au fost cele care au avut loc al BNR, numai că în momentul de faţă şi politica BNR este oarecum în stand-by până la definitivarea bugetului.
Pentru moment, FMI a înghiţit găluşca “16%”. Numai că relaxarea fiscală nu are nici un sens atâta vreme cât nu sunt atacate problemele-cheie ale economiei româneşti: situaţia arieratelor şi disciplina financiară.
Or, în materie de disciplină financiară, singura idee a noului executiv o reprezintă declararea averilor de toţi cetăţenii, nu numai de demnitari.
Stăpânul calic îşi învaţă sluga hoaţă
O altă idee pripită a guvernului este declararea averilor. Din fericire, aceasta este încă în dezbatere, deci poate lua orice formă, ba chiar se şi poate renunţa la ea, aşa cum ar fi cel mai înţelept…
Asta pentru că multă vreme statul român s-a comportat asemenea unui stăpân, nu doar zgârcit, ci şi arogant şi dispreţuitor faţă de slugile sale. Ca atare, românii s-au învăţat cu un comportament evazionist. Acum, noua administraţie încearcă să schimbe lucrurile. Dar cât timp va fi pus în situaţia de a fi umilit în faţa ghişeelor plătindu-şi dările către stat, răspunsul contribuabilului la un regim fiscal excesiv şi la folosirea de multe ori a banului public în interesul unor cercuri private va fi întotdeauna evaziunea.
Comportamentul ezitant al noii administraţii face dificilă modificarea obiceiului. Anunţata revoluţie fiscală nu este atât de revoluţionară. Per ansamblu, la nivel de întreprindere, fiscalitatea a scăzut cu doar 4 procente, iar la salarii câştigurile sunt asemănătoare. Dacă s-ar fi pus în practică şi măsurile “corective” anunţate, respectiv creşterea TVA şi majorarea accizelor, s-ar fi ajuns în situaţia prin care ce s-a luat cu o mână se ia cu cealaltă. Este adevărat că prin introducerea cotei unice se scapă de birocraţia aferentă IVG, pe care statul nu a reuşit s-o administreze în toată perioada de funcţionare a acesteia… Numai că acum apar declaraţiile de avere care presupun o altă birocraţie, cel puţin similară. Lăsând la o parte problemele logistice – foarte greu, dacă nu imposibil de surmontat -, noua iniţiativă pune o serie de probleme:
– Nu este clar ce se întâmplă cu averile acumulate până la “momentul 0”. Se consideră toate curate? În acest caz, avem o mare problemă. Deoarece nu este nici drept, nici moral, demotivând astfel cetăţenii cinstiţi. Înainte de a solicita cetăţenilor oneşti să-şi facă datoria (aşa cum şi-au făcut-o şi până acum), administraţia trebuie să-şi rezolve problemele;
– Statul putea să rezolve acest lucru foarte simplu, deoarece toate informaţiile sunt în mâinile sale, ele trebuind doar centralizate. Administraţiile financiare au situaţia veniturilor salariale. Casa de Pensii are situaţia pensiilor. De la administraţiile locale se poate obţine situaţia proprietăţilor imobiliare. De la Cartea Funciară se poate obţine situaţia proprietăţilor funciare. De la Comisia de Valori Mobiliare sau de la Registrul acţionarilor se poate obţine situaţia proprietăţilor ş.a.m.d. Este nevoie de puţină bunăvoinţă şi de un volum mai mare de activitate. Dar – nu-i aşa? – e mai uşor să pui 17.000.000 de oameni pe drumuri decât să pui vreo 2000 de persoane la muncă;
– Nu este foarte clar la ce va folosi statul aceste declaraţii… Motivaţia oficială este de creare a unui punct de referinţă. OK, numai că aceste date sunt extrem de importante şi pot fi folosite în multiple alte scopuri… De exemplu, identificarea unor noi venituri care să fie taxate;
– Cine va administra această bază de date? Cu ce oameni? Pe ce bani? Cât costă toată operaţiunea? Măcar estimativ…
Ca să schimbe comportamentul contribuabililor, statul trebuie să-şi schimbe el comportamentul mai întâi. Noua administraţie trebuie să câştige încrederea cetăţenilor prin luarea unor măsuri clare şi concrete. Numai cu jumătăţi de măsură sau prin simpla mistificare a realităţii nu numai că nu se va schimba comportamentul evazionist, ci acesta chiar riscă să se accentueze. Până când oamenii nu vor simţi cu adevărat că încep să câştige ceva, vor continua să fenteze statul, pentru că… stăpânul calic îşi învaţă sluga hoaţă.
