De circa 3 ani, dolarul american se depreciază încontinuu. După ce o bună perioadă păruse a se stabiliza în jurul valorii de 1,3 USD/euro, moneda americană începe acum să forţeze pragul de 1,4 ca urmare a declaraţiilor făcute recent de şefii băncilor centrale din Asia. Drept urmare, Fed a reacţionat mărind rata dobânzii mărind astfel atractivitatea monedei americane
Cum s-a ajuns aici?
Dolarul a început să alunece în prima parte a anului 2000, când, după câţiva ani de euforie bursieră, cursurile acţiunilor au luat brusc o direcţie descendentă. Asta deoarece, de la jumătatea anilor 1990, tot ceea ce însemna acţiune a unei companii care avea legătură cu Internetul era imediat cumpărată. Balonul s-a umflat încetul cu încetul. Din păcate însă, oamenii au început să observe că randamentul “noii economii” era departe de promisiune şi, drept urmare, a început degringolada. Cutremurul de pe piaţa de capital americană a readus în mintea americanilor anii ’30. Pentru evitarea unui scenariu similar, Banca Centrală Federală a SUA a început să pompeze lichiditate în economia americană, reducând gradual rata dobânzii de referinţă de la 6,5% la 1%. În perioada imediat următoare, politica fiscală americană a făcut o schimbare dramatică de direcţie, ajutată şi de evenimentele din 11 septembrie 2001. Sub George W. Bush, bugetul federal american a trecut de la un surplus de 2,5% din PIB la un deficit de 4% din PIB. Economia americană a fost “dopată” cu o injecţie masivă de dolari, ce a avut efectul recuperator scontat, dar cu preţul dublării deficitului bugetar şi de cont curent.
Dolarii ieftini din economia americană au început să se reverse în toata lumea. Oferta mare de dolari şi deficitele americane au determinat deprecierea dolarului faţă de euro. Speriată de pericolul unei recesiuni americane molipsitoare, Banca Centrală Europeană a redus de asemenea dobânzile.
Dobânzile foarte mici de ambele părţi ale Atlanticului au creat un val uriaş de lichiditate, ce a crescut în 2003 şi în 2004 cu rate anuale mai mari de 20%, o situaţie fără precedent din 1975. Chiar dacă ulterior americanii au început să crească dobânzile, era deja prea târziu.
Un paradox costisitor…
Economia americană trăieşte un paradox. Economia creşte în ritmuri mult mai mari decât economia Uniunii Europene, în vreme ce moneda americană scade. Numai că experţii ONU au avertizat SUA că nu trebuie să conteze pe scăderea dolarului în raport cu principalele valute pentru a-şi reduce deficitul bugetar aflat la cote alarmante. Ei avertizează că, fără luarea unor măsuri adiţionale de corecţie din partea SUA, economia mondială poate suferi “o corecţie globală dureroasă”.
În teorie, un dolar mai ieftin face economia americană mai atrăgătoare, deoarece bunurile produse în SUA devin mai ieftine. Aşa cum spunea cineva, “acum pentru europeni SUA au devenit un supermarket cu discounturi de 30%”.
În realitate însă, lucrurile sunt ceva mai complicate. Dolarul scade pentru al treilea an consecutiv, ajungând la minime istorice faţă de euro. De exemplu, preţul petrolului a crescut constant în ultima vreme, făcând importurile mai scumpe pentru americani, fără ca aceasta să încetinească în vreun fel cererea.
Anul trecut, deficitul bugetar american a fost contracarat de creşterile din ţările asiatice, din Japonia şi ţările Uniunii Europene, care au făcut ca impactul asupra economiei mondiale să fie ceva mai redus.
Creşterea sănătoasă a economiei americane, cu 2 procente faţă de cea a Uniunii Europene, a dus la o uşoară apreciere a monedei americane, pragul de 1,35 fiind considerat maximul de cădere, moneda americană ajungând la cursuri de 1,27. Totul s-a modificat la apariţia unor zvonuri conform cărora Banca Coreei de Sud intenţionează să vândă activele denominate în dolari, decizie ce urma să fie urmată şi de Taiwan. În ciuda negării acestor zvonuri, moneda americană a scăzut iar sub 1,3, arătând astfel cât de fragilă fusese tendinţa de apreciere.
Cea mai mare economie a lumii a crescut anul trecut cu 4,4%, cu 2% mai mult decât zona euro, ajutată în principal de cea mai mare creştere a consumului din ultimii patru ani. Rata şomajului este aproape de două ori mai mică decât în zona euro, situându-se la un procent de 5,4%, ceea ce demonstrează ca încrederea investitorilor în economia americană este încă ridicată. De partea cealaltă, rata şomajului în principalele economii ale UE se situează la o medie de 8,8%, iar noile evoluţii de pe piaţa financiară internaţională nu dau speranţe de îmbunătăţire a acestei situaţii. Aprecierea monedei europene cu implicaţii directe asupra exporturilor, motor al creşterii economice a principalelor economii europene, şi creşterea costurilor energetice datorită evoluţiilor de pe piaţa petrolului încep să-şi facă simţită influenţa.
Riscurile economiei americane
Desigur, principalele riscuri sunt la adresa economiei americane. Anunţul făcut de banca naţională a Coreei de Sud nu a dus numai la deprecierea dolarului, ci şi la scăderea indicelui bursier cu 174 de puncte. Între 1997 şi 2004 investiţiile ţărilor asiatice în economia americană au crescut (de la 143 la 578 miliarde dolari în cazul Chinei, de la 20 la 200 de miliarde în cazul Coreei de Sud şi de la 220 la 834 în cazul Japoniei). Din păcate, acest ritm nu este suficient. În momentul de faţă, este nevoie de o creştere cu 2 miliarde pe zi. Un raport recent asupra situaţiei a 65 de bănci centrale (care nu includ ţările asiatice) arată că două treimi din ele renunţă la investiţiile în bonduri americane. Investitorii străini deţin în momentul de faţă peste 2 trilioane de dolari în bonduri şi peste 1,5 trilioane în acţiuni la corporaţii americane.
Scenariul apocaliptic este destul de clar. Dacă aceste capitaluri părăsesc SUA, economia americană se prăbuşeşte, trăgând însă după ea şi restul lumii.
Ceea ce este şi mai îngrijorător este că nimeni nu are o soluţie magică. Ceea ce se întâmplă acum în SUA nu are precedent în istorie. Şi, cu cât cresc deficitele, cu atât presiunea asupra economiei americane şi a celor care deţin obligaţiuni americane este mai mare.
Moneda e americană, dar problema e globală
FMI avertizează că aprecierea în continuare a monedei europene va influenţa negativ exporturile Germaniei a cărei economie este considerată motorul din zona euro. Bineînţeles că aceste efecte negative se vor propaga într-o măsură diferită şi asupra celorlalte ţări din UE. În opinia FMI, o rezolvare a acestei situaţii ar putea fi stimularea cererii interne pentru statele care au un surplus de cont curent şi diminuarea deficitului de cont curent record al SUA.
Deficitul de cont curent al SUA, ajuns în 2004 la o cifră de 617 miliarde de dolari, rămâne principala problemă economică a ţării, care exercită şi va exercita în viitorul apropiat o presiune constantă asupra evoluţiei dolarului pe piaţa valutară cu implicaţii majore şi asupra pieţei petrolului, precum şi a celorlalte pieţe financiare.
În aceste condiţii, ţinta de 1,50 în raportul euro/dolar rămâne de actualitate şi nu ar fi exclus să fie atinsă până la sfârşitul acestui an. Este suficient ca ţările asiatice să renunţe la activele denominate în monedă americană pentru ca dolarul să primească un brânci serios.
Deja economiile europene se simt “folosite” deoarece, din cauză că majoritatea economiilor ţărilor din Asia- sunt “legate” de dolar, euro a fost cel care a absorbit şocul deprecierii monedei americane. Cei care vor să vândă dolari cumpără în schimb euro, făcând ca valoarea acestuia să crească, scăzând însă competitivitatea economiilor europene şi scăderea exporturilor.
Problema reală care se pune este dacă acest model economic poate fi corectat. Deficitul comercial american a funcţionat ca un drog pentru restul economiilor. Şi ca în cazul oricărui drog, euforia este înşelătoare. Astfel, problema care se pune acum este dacă cei implicaţi sunt gata să pornească pe calea cea dreaptă înainte ca drogul să provoace dependenţă. Ţările asiatice trebuie să-şi reducă dependenţa de exporturi. Europenii trebuie să-şi revitalizeze economiile. Americanii trebuie să-şi controleze consumul şi să crească taxele.
Desigur, sunt lucruri de bun-simţ care funcţionează în teorie. Din păcate însă este mult mai greu de pus în practică.
Fluctuaţiile dolarului sunt doar manifestările externe ale unor probleme mult mai adânci, fără a căror rezolvare economia mondială se îndreaptă către o criză economică profundă.
Fed contraatacă
După ce anunţurile făcute de băncile din Asia (Coreea de Sud şi Japonia, în special) au dus rapid la deprecierea dolarului şi a bursei de la New York, FED contraatacă mărind dobânda cu un sfert de procent. Analiştii estimează că, până la sfârşitul anului, dobânda de intervenţie ar putea ajunge la 3,75% sau chiar 4,25%, ceea ce va face ca randamentele pe piaţa americană să devină foarte atractive.
Deja numeroase fonduri părăsesc pieţele emergente pentru a fi plasate pe piaţa americană unde, deşi ceva mai mici, profiturile sunt mult mai sigure. Această schimbare de trend a provocat căderi de până la 20% la bursele din Europa de Est (21% la BVB), căderi alimentate desigur şi din alte cauze (acţiuni supraevaluate, panica investitorilor când au văzut că preţurile încep să scadă…).
Noul trend a dus la creşterea dolarului, raportat la euro, de la un curs mai apropiat de 1,4 la unul mai apropiat de 1,3, ceea ce înseamnă foarte mult – raportat la mişcările din ultima perioadă.
Este pentru a şaptea oară când FED măreşte rata dobânzii de la un minim istoric pe 46 ani de 1%, de fiecare dată în paşi de un sfert de procent. Declaraţia oficială a FED, conform căreia dobânzile vor creşte “at a pace that is likely to be measured,” sugerează ideea că vor urma creşteri similare de 0,25% la fiecare din următoarele întâlniri, deşi există unii analişti care sugerează că pasul “măsurat” ar putea fi lăsat deoparte în funcţie de preţul petrolului, ajuns acum la un maxim de 57$.
Declaraţiile băncii centrale americane sunt interesante şi prin prisma faptului că – pentru prima dată după mult timp – au adus în discuţie riscul inflaţiei. În comunicatul oficial se spune: “Though longer-term inflation expectations remain well contained, pressures on inflation have picked up in recent months and pricing power is more evident. (Deşi aşteptările inflaţioniste rămân temperate pe termen lung, presiunea inflaţionistă a crescut în ultimele luni şi puterea ei este mult mai evidentă.”(s.n.)
Este clar că economia americană dă serioase semne pozitive. Astfel, rapoartele oficiale arată că în februarie au apărut 260.000 de locuri de muncă noi, cea mai mare creştere din ultimii ani, şi se consideră că pe primul trimestru economia va avea o creştere mai mare chiar decât cea estimată de 4%. De asemenea, deşi indicele preţurilor “de bază” (core inflation) a înregistrat o creştere de 0,8%, cea mai mare din ultimii 6 ani, în februarie lucrurile s-au calmat la un 0,1%. În condiţiile în care se estimează că pe termen mediu preţul petrolului va scădea puţin, presiunile inflaţioniste se vor reduce.
Pe de altă parte, teama de inflaţie este reală – confirmată şi de declaraţia FED, ceea ce a făcut ca marţi Bursa să atingă cea mai scăzută valoare din ultimii ani. Indicele Dow Jones a scăzut cu 95 de puncte – aproape 1%. În ciuda semnalelor pozitive, temerile persită. Aşa cum arată un analist de la JP Morgan, “întotdeauna există teama că inflaţia pe termen scurt se va transforma în inflaţie pe termen lung, iar prin creşterea ratei dobânzii, câştigurile devin mai mici”.
Faptul că FED a acceptat că inflaţia reprezintă un pericol este un lucru foarte important. Iar evoluţia de până acum a economiei arată că nu este nevoie de un “pas” mai mare al creşterii dobânzii. Deocamdată, scăderea monedei americane a făcut mai uşoară pentru companii păstrarea preţurilor la acelaşi nivel. Dar nu este departe vremea când companiile nu vor mai reuşi acest lucru şi atunci consumatorii vor da cu adevărat piept cu realităţile din economie. Deocamdată principala provocare pentru economia americană o reprezintă preţul petrolului. Rămâne de văzut dacă şi cât va mai rămâne el la acest nivel. Iar preocuparea FED nu este atât impactul asupra creşterii economice cât mai ales asupra inflaţiei.
În ceea ce priveşte raportul dolar/euro, deocamdată nu există nimic care să poată indica o eventuală apreciere a monedei americane dincolo de pragul de 1,3 pe termen scurt. Este însă de aşteptat cât de curând şi reacţia Băncii Centrale Europene, care nu mai poate menţine la nesfârşit dobânda la un nivel atât de scăzut. În trecut, mişcările FED şi ale BCE erau decalate cu circa 6 luni. Acum, a trecut deja un an de când FED a început să crească dobânda. Pe de o parte, menţinerea unei dobânzi mai scăzute decât cea a FED ajută la aprecierea dolarului care, la rândul ei, favorizează economiile europene oferindu-le o binemeritată gură de oxigen. Pe de altă parte, însă, oricum, economia americană are un ritm dublu de creştere faţă de media europeană, dar acest lucru nu a influenţat deloc raportul valutar. Iar recent, miniştrii de Finanţe din zona euro au decis să relaxeze termenii pactului de stabilitate, ceea ce, spun unii analişti, ar putea duce la deprecierea euro.
Cel mai probabil însă pe termen mediu va funcţiona status-quo-ul, adică se va menţine raportul de 1,3. Pe termen lung sunt de urmărit:
– evoluţia deficitului american;
– politicile băncilor din Asia de Sud-Est;
– preţul petrolului;
– evoluţia economiilor europene după relaxarea pactului de stabilitate;
– politica de dobânzi a BCE.
