Ioan Paul al II-lea, un papă care a coborât din sfera intangibilităţii în lume şi care, beneficiind de sprijinul mass-media, a făcut din papalitate o instituţie omniprezentă în plan politic şi social, la nivel mondial.
Religie şi politică
Întrerupând un şir ce părea nesfârşit de papi italieni, polonezul Wojtyla a avut o contribuţie esenţială în istoria politică recentă. În perioada în care era cardinal de Cracovia a fost recunoscut pentru poziţiile deschis şi virulent anticomuniste. Prin sprijinul acordat sindicatului Solidaritatea şi societăţii civile în formare în Polonia comunistă, după ce a devenit Suveran Pontif, Ioan Paul al II-lea a fost unul din artizanii căderii comunismului, ideologie pe care a plasat-o în aceeaşi categorie cu fascismul la ale cărui orori a fost martor în tinereţe.
În vizitele sale în cele 120 de ţări (unele aflate sub dictatură), Papa Ioan Paul al II-lea a fost în egală măsură preocupat de predicarea Evangheliilor şi a drepturilor omului. În Polonia şi în Europa de Est, Africa, Filipine şi Haiti, pledoariile papale pentru drepturile omului şi libertate individuală au fost surse de inspiraţie şi încurajare pentru cei implicaţi în luptele pentru schimbarea politică. În enciclica din 1987 “Sollicitudo Rei Socialis” – “Despre grijile sociale”, Papa Ioan Paul II spunea: “Atunci când indivizilor şi comunităţilor nu le sunt respectate cu rigurozitate cererile morale, culturale şi spirituale, bazate pe demnitatea persoanei şi identitatea adecvată fiecărei comunităţi, începând de la familie şi până la comunităţile religioase, atunci toate celelalte – bunuri, abundenţă a mijloacelor tehnice pentru viaţa zilnică şi chiar un anumit standard material – se vor dovedi nesatisfacătoare şi, în final, demne de dispreţ.”
Un alt gest unic în istoria Bisericii al Papei Ioan Paul al II-lea a fost faptul că, în 1998, Vaticanul şi-a cerut scuze pentru catolicii care nu au reuşit să ajute la salvarea evreilor de persecuţiile naziste şi pentru secolele în care Biserica Romano-Catolică a predicat dispreţul faţă de evrei. În martie 2000 Papa a cerut iertare pentru multe dintre păcatele din trecut ale Bisericii, inclusiv tratamentul aplicat evreilor, ereticilor, femeilor şi băştinaşilor evanghelizaţi în decursul istoriei, uneori prin forţă.
În 1998 Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Cuba, unde, într-un discurs memorabil, avându-l ca auditor pe Fidel Castro, a criticat regimul de la Havana pentru lipsa libertăţii religioase, determinând reintroducerea în calendarul oficial a sărbătorilor de Paşte şi Crăciun.
În acelaşi timp însă, Papa a criticat sancţiunile impuse Cubei de Statele Unite. Şi aceasta nu a fost singura ocazie în care Papa a criticat Vestul cu o virulenţă asemănătoare celei cu care a înfierat comunismul.
Fără a fi un pacifist prin excelenţă (considera că, în ultimă instanţă, se poate recurge la război), s-a opus atât primului război din Golf, cât şi, mai ales, invaziei din 2003 a Irakului, pentru care a condamnat autorităţile americane şi britanice cu aceeaşi virulenţă cu care a înfierat terorismul şi pe autorii atentatelor teroriste.
Papa Ioan Paul al II-lea a criticat puterile occidentale pentru politicile adoptate faţă de lumea a treia, în special faţă de Orient şi care, considera Suveranul Pontif, au dus la sărăcie şi resentimente în rândul musulmanilor din Orientul Mijlociu. Deşi a fost primul papă care a făcut o vizită în Israel, Ioan Paul al II-lea nu s-a sfiit să critice politicile israeliene faţă de palestinieni.
În mai 1999, pentru prima oară de la marea schismă din 1054, conducătorul spiritual al credincioşilor catolici din lumea întreagă a făcut o vizită într-o ţară ortodoxă. Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România şi vizita de răspuns a Patriarhului Teoctist la Vatican au constituit premisele reluării dialogului teologic între cele două Biserici creştine, un dialog cu şanse de a fi continuat şi sub pontificatul lui Benedict al XVI-lea. În acelaşi plan, un eşec al Papei Ioan Paul al II-lea şi, de ce nu, al creştinătăţii l-a constituit refuzul constant al Patriarhului Alexei al II-lea al Moscovei de a-l primi în vizită la Moscova şi chiar de a se întâlni pe teren neutru.
Dogmă şi moravuri
Deşi, după Conciliul Vatican II, rolul Bisericii în societate a devenit mult mai important, iar pontificatul lui Ioan Paul al II-lea a demonstrat acest lucru în plan politic, în ceea ce priveşte relaţia dintre dogmă şi moravurile contemporaneităţii a preferat conservatorismul şi centralizarea.
Biserica Catolică a revenit la forma eminamente ierarhică, dreptul la exprimare al conducătorilor locali ai catolicismului fiind limitat de constrângerile ierarhiei eclesiastice. De altfel, în cele mai înalte poziţii ale acestei ierarhii au fost promovaţi acei clerici care au împărtăşit punctele de vedere conservatoare în ceea ce priveşte dogma şi moralitatea creştină. În acest fel, alegerea Cardinalului de Viena, Josef Ratzinger, ca următor Suveran Pontif era previzibilă pentru cercetătorii în domeniu, cu atât mai mult cu cât acesta era cel mai puternic dintre conservatorii de la Vatican, iar cei mai mulţi dintre cardinalii din Colegiu au fost numiţi pe acest criteriu.
În timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, principalele critici au venit din partea mediilor liberale pentru virulenţa cu care a condamnat politicile de control al populaţiei, avortul, homosexualitatea sau euthanasia. Acceptarea acestora în culturile occidentale, considera Papa Ioan Paul al II-lea, făceau parte dintr-o “cultură a morţii” care avea să ducă la slăbirea fibrei morale a societăţii. Opoziţia sa fermă în aceste chestiuni, în special în ceea ce priveşte folosirea mijloacelor contraceptive, i-a atras numeroase acuze, chiar din sânul Bisericii Catolice.
Deşi s-a pronunţat constant împotriva discriminării femeilor în plan social şi politic, viziunea sa asupra vocaţiei femeii – de a se dedica celorlalţi – şi refuzul de a accepta femeile în ierarhia Bisericii i-au atras numeroase critici din partea mediilor feministe occidentale. De altfel, din partea acestor grupuri au venit şi mesajele de dezamăgire o dată cu anunţarea noului Papă, cunoscut pentru conservatorismul său în acest domeniu.
Cu toate aceste critici, venite nu atât la adresa persoanei sale cât, mai degrabă, la adresa dogmei creştine, Papa Ioan Paul al II-lea a fost figura care a marcat, cu charismă, înţelepciune şi har, sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea.
