Dezvoltarea locală reprezintă procesul de dezvoltare într-o anumită regiune sau unitate administrativ-teritorială, care determină o creştere a calităţii vieţii la nivel local. Astfel, fiind vorba de nivelul local, care în fiecare ţară poartă o puternică amprentă naţională, va fi dificil să identificăm puncte de convergenţă.
Consideraţii generale
Totuşi, se poate constata că satisfacerea nevoilor colectivităţilor are la bază libertatea acordată acestora de a-şi gestiona destinul. Este vorba de un drept de liberă administrare pe care îl regăsim în toate ţările europene, dar în forme diverse determinate de influenţe economice, demografice, istorice şi instituţionale.
Asemănarea structurilor publice trebuie abordată cu multă prudenţă. Structurile fiind variabile, ar fi zadarnic să căutăm instituţii absolut comune în diferite ţări europene. Dar se pot sublinia, totuşi, câteva tendinţe de apropiere. Pornind de la această constatare, vom încerca o abordare comparativă, urmărind următoarele puncte de referinţă:
– rolul autorităţilor locale şi construcţia instituţională privind dezvoltarea locală;
– democraţia locală şi participarea cetăţenilor;
– competenţe efective.
Rolul autorităţilor locale şi construcţia instituţională privind dezvoltarea locală
Într-un grad mai mare sau mai mic, în Franta, Germania şi Marea Britanie se poate vorbi de existenţa unui drept de liberă administrare la nivel local, dar cu nuanţări specifice. În Germania este vorba de Selbstverwaltung, definit în Constituţie ca fiind “dreptul de a realiza, sub propria responsabilitate, toate afacerile comunităţii locale”, ceea ce corespunde noţiunii “libre administration” din Constituţia franceză sau cu noţiunea “self-government”. Cu alte cuvinte, responsabilitatea în ceea ce priveşte dezvoltarea locală revine în primul rând colectivităţilor locale, prin utilizarea dreptului de autoadministrare.
Deşi la nivel doctrinar a jucat un rol major în construirea administraţiilor europene, Franţa apare cu o structură administrativă complexă şi greoaie şi, cu toate că există o orientare generală către deconcentrare şi descentralizare, se apreciază că reformele iniţiate în anii ’80 nu au schimbat prea mult faptul că Franţa este administrată mai ales de la Paris.
Împărţirea administrativ-teritorială este controversată. I se reproşează complexitatea, faptul că nu reuşeşte să situeze competenţele locale la nivelul problemelor colectivităţilor. Există două critici majore care până în prezent nu au găsit soluţii reale de rezolvare: problema dispersiei comunale şi cea a colectivităţilor intermediare.
Dezvoltarea locală în Germania-, stat federal, stă sub semnul câtorva principii fundamentale: autonomia locală, autonomia de organizare, subsidiaritatea şi complementaritatea prin care responsabile de acest proces sunt în primul rând autorităţile şi colectivităţile locale. Libertatea şi diversitatea modelelor acestor autorităţi locale, în funcţie de tradiţie, istorie, şi mai ales necesităţile din interiorul unui land constituie o formă originală de aplicare a acestor principii, o mare libertate acordată colectivităţilor în a-şi gestiona destinul. Nu întâmplător, Germania este un exemplu de democraţie, în care toate puterile suverane revin cetăţenilor.
Observarea sistemului de guvernare locală din Marea Britanie conduce la concluzia că acesta pare un sistem în criză pentru că în ultimele două decenii au fost reduse puterile autorităţilor locale şi autonomia locală. Autonomia decizională şi cea financiară au fost limitate, dar structura de organizare la nivel local a făcut obiectul unei evaluări în vederea unei reforme radicale.
Democraţia locală şi participarea cetăţenilor
În cele trei ţări, democraţia locală a fost dominată de principiul democraţiei reprezentative, cu câteva diferenţe importante însă de-a lungul timpului. În Anglia, sufragiul universal (masculin) a fost pentru prima dată instaurat în 1835 (pentru consiliile municipale) şi în 1884/1894 (pentru consiliile comitatelor şi districtelor). În Franţa, dreptul de vot (masculin cenzitar), instaurat la nivel local în anul 1789, a fost abolit de Napoleon în 1800; sufragiul masculin a fost reinstaurat în 1848. În statele germane, dreptul la vot (bazat pe sufragiul cenzitar masculin) a fost acordat la începutul secolului al XIX-lea şi a fost transformat în drept de vot puternic restrâns din 1848 până în 1919. Abia după 1919 sufragiul universal (masculin şi feminin) a fost pus în aplicare la nivel local. Începând cu 1984, în cadrul unui elan în favoarea procedurilor democratice directe, referendumurile locale şi alegerea directă a primarilor (şi în parte şi pentru procedura de revocare a primarului) au fost introduse în cea mai mare parte a landurilor germane făcând din Germania, alături de regimul tradiţional elveţian bazat pe democraţia directă, un reprezentant al avangardismului european.
În toate ţările europene, instituţiile locale se constituie pe baza principiului reprezentativităţii. Diversitatea şi complexitatea serviciilor publice, nevoia de a stabili legături între aleşi şi cetăţeni au condus la căutarea de noi mijloace de participare a cetăţenilor şi de implicare în controlul gestiunii problemelor locale. În Franţa, de exemplu, a fost introdus referendumul consultativ şi iniţiativa cetăţenească în materie de amenajare, precum şi obligaţia de informare exactă cu privire la obligaţiile locale. Căile prin care se asigură aceste lucruri pot fi grupate în trei categorii: proceduri ale democraţiei directe, tehnici de participare şi informare a utilizatorilor, descentralizare internă.
Prima categorie este una foarte răspândită, regăsindu-se în majoritatea constituţiilor. În Germania, referendumul şi iniţiativa locală apar în legile comunale ale landurilor începând cu anii ’90, în paralel cu alegerea directă a primarului.
În unele ţări, mai ales în cele din nordul Europei, participarea este dezvoltată prin asociaţii. Astfel, în comunităţile mari, care gestioneză importante servicii publice, au fost constituite consilii ale utilizatorilor de servicii publice, care au un rol important în evaluarea calităţii serviciilor. Pe de altă parte, introducerea noilor metode de inspiraţie neoliberală (Noul Management Public) a condus la redefinirea participării, ca una a clienţilor. Un exemplu în acest sens este reprezentat de Local Government Act din 1999, potrivit căruia raportul optim între eficienţă, eficacitate şi economicitate trebuie determinat după consultări cu cetăţenii, cu cei care au un interes în demersurile administraţiei publice locale.
Participarea cetăţenilor este reprezentată şi la nivel de cartier. Această cale a fost aleasă în ţările unde există comunităţi cu dimensiuni foarte mari (Marea Britanie).
Competenţe în materie de dezvoltare locală
Toate statele europene admit azi, prin constituţii sau prin lege, competenţele generale ale comunelor. Excepţia o reprezintă Marea Britanie, unde autorităţile locale nu exercitau decât acele competenţe atribuite expres prin lege, excepţie care a fost înlăturată prin Local Government Bill din 2000, act care recunoaşte autorităţilor locale o competenţă generală pentru dezvoltarea economică, socială şi de mediu a comunităţii. Această competenţă generală nu se opune acelor sarcini expres încredinţate prin lege şi permite autorităţilor locale să intervină în orice problemă de interes local, dacă aceasta nu a fost încredinţată expres unei alte autorităţi locale, teritoriale sau naţionale.
În toate cazurile, se face o distincţie între competenţele proprii şi cele delegate de către stat. În cel de-al doilea caz, controlul exercitat de stat este unul foarte puternic şi, de obicei, sunt finanţate din resurse centrale. Volumul acestora diferă în cazul celor trei ţări analizate, în funcţie de volumulcompetenţelor care sunt delegate fără a fi transferate. În ceea ce priveşte competenţele proprii, unele sunt obligatorii pentru nivelul local, altele sunt facultative, în numele interesului general şi în funcţie de resurse, autorităţile locale putând să le realizeze sau nu.
În partea de nord a Europei, cea mai mare parte din sectorul public se regăseşte la nivel local. În Marea Britanie, cu toate că autorităţile locale nu au foarte multe competenţe, statul nu asigură direct decât puţine funcţii, unele dintre acestea fiind atribuite prin lege autorităţilor locale. Astfel, statul a reglementat şi controlat întotdeauna funcţiile încredinţate comunelor, ca şi organizarea locală, astfel încât aceasta să corespundă nevoilor sale.
Din aceste precizări, este evidentă o concluzie: descentralizarea şi rolul colectivităţilor locale în gestionarea propriului destin nu se rezumă doar la numărul de competenţe încredinţate. Trebuie să avem în vedere şi condiţiile în care sunt exercitate aceste competenţe, ca şi resursele de care dispun colectivităţile. Astfel, în Marea Britanie resursele de care dispune nivelul local sunt puternic influenţate de nivelul statal, iar în Franţa apare frecvent o critică ce vizează repartizarea neclară a competenţelor.
Concluzionând, putem aprecia că dezvoltarea locală în Europa porneşte de la potenţialul local, acordându-se colectivităţilor locale competenţe şi resurse pentru a-şi gestiona destinul. Măsura în care statul păstrează un control asupra dezvoltării diferă şi se manifestă în grade diferite, dar trebuie remarcată voinţa unanimă de a aplica descentralizarea administrativă şi principiul subsidiarităţii, evident cu nuanţări ce ţin de tradiţie, istorie şi cultură. În linii mari, competenţele acordate nivelurilor locale de administrare se aseamănă, diferind mecanismele de funcţionare şi cooperare între acestea. Se remarcă de asemenea tendinţa de a implica o gamă largă de actori în procesele de dezvoltare: participarea cetăţenilor la procesele decizionale şi încurajarea sectorului privat în a se implica în furnizarea diferitelor servicii publice.
Este de remarcat, de asemenea, că, în pofida retoricii generale cu privire la descentralizare, autoadministrare, sunt numeroase zone ale dezvoltării locale în care statul intervine, fie în numele interesului general, fie justificând incapacitatea nivelului local de administrare.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 27
