Notiunea de feminism cunoaste o serie întreaga de definitii, interpretari si clasificari. Exista tot atâtea definitii ale feminismului câte feminisme exista.Putem spune ca, în general, atât la nivel actional cât si teoretic, feminismul se refera la acele teorii si actiuni menite sa termine dominatia masculina atât în sfera publica cât si în cea privata, sa opreasca brutalitatea si abuzul sexual. “Atunci când vorbim defeminism în general, fara etichetele de “social”, “liberal”, “radical” sau “lesbian” ne referim în special la angajamentul politic al femeilor, pentru femei, ca femei” (R. Amy Elman) Una dintre cele mai simple clasificari ale feminismelor este una cronologica, a valurilor,pentru ca faciliteaza întelegerea revendicarilor feminine în ordinea istorica.
Feminismul primului val
A fost orientat înspre obtinerea egalitatii în drepturi a femeilor în raport cu barbatii, din punct de vedere politic si juridic. Printre cele mai importante exponente a acestei prime etape a feminismului o putem aminti pe Mary Wollstonencraft (A vindication of the right of women-1792), pe Harrette Taylor (Enffranchisment of Woman) si, nu în ultimul rând un barbat, filosoful englez John Stuart Mill.
Este asa numitul “feminism al egalitatii”, centrat pe obtinerea dreptului la vot, pe recunoasterea libertatilor civile si politice si pe obtinerea egalitatii în accesul la educatie. Feminismul primului val condamna subordonarea determinata de apartenenta sexuala si are o puternica tenta reformista. În aceasta etapa, feminismul a tins sa accepte aspectele diviziunii muncii între sexe; femeile erau responsabile în general cu activitatile domestice si cresterea copiilor, iar barbatii trebuiau sa-si asume munca platita. Primul razboi mondial a adus iesirea masiva a femeilor în spatiul productiei industriale si a demonstrat capacitatea acestora de a-si asuma activitati considerate pâna atunci masculine.
Însa acesta nu a fost decât un prim pas, deoarece dominatia masculina nu se exercita doar prin structura politica formala ci si princontrolul asupra vietii economice si mai ales prin diviziunea muncii în spatiul privat, astfel încât fiecare secventa a vietii de zi cu zi este marcata de o micro-politica a inegalitatii între sexe.
Principala critica adusa feminismului primului val, chiar în interiorul curentului, este aceea de a nu se fi adresat decât problemelor femeilor din clasa de mijloc a perioadei, ignorând aspectele rasiale sau cele legate de existenta femeilor din clasa muncitoare).
Feminismul celui de al doilea val
Sau “feminismul diferentelor” se plaseaza la mijlocul secolului XX, începutul acestuia fiind marcat de aparitia, în functie de punctul în care ne situam (american sau european) a cartii The Feminine Mystique – Betty Friedan, 1963 respectiv Al doilea sex – Simone de Beauvoir, 1949.
Acestei etape feminismul îi datoreaza conceptul de patriarhat, ca principiu structural al tuturor societatilor, principiu care legitimeaza puterea masculinului asupra femininului, a barbatilor asupra femeilor. Patriarhatul domina atât sfera publica, cât si sfera privata (o alta distinctie importanta a feminismului valului II). În vreme ce patriarhatul acrediteaza ideea barbatului public si a femeii private, o leaga pe aceasta de familie, casa, maternitate, fiindu-i limitat/refuzat accesul la putere si la cunoastere. Principalul slogan al acestei etape a feminismului, în special în spatiul american, este “ceea ce este personal este politic”.Femeia traieste într-o realitate pe care nu a creat-o, în care nu este subiect ci doar obiect, atât al cunoasterii cât si al politicii. O serie întreaga de teoreticiene (printre care Kate Millett, Susan Gubar, Sulamith Firestone)au aratat ca în întreaga literatura, arta, istorie universala în general, femeile sunt reprezentate fie ca fiind inferioare, fie lipsesc cu desavârsire. Cercetari din interiorul stiintelor sociale (sociologie, stiinte politice, stiintele educatiei, etc.) au relevat faptul ca experientele si cercetarile din care erau elaborate norme ale comportamentului “corect” erau derivate în special din experiente masculine, impunând pentru femei linii ale “normalitatii” care nu le erau specifice.
Tot în aceasta etapa, feminismul se “multiplica”, aparând o serie întreaga de varietati ale acestuia, precum: feminismul liberal, marxist, radical, ecofeminismul, feminismul lesbian, feminismul postmodern. Nune vom referi în continuare decât la feminismul liberal si cel radical, primul impresionant prin relevanta sa actionala, cel de al doilea prin productia teoretica.
Feminismul liberal, care apare atât în primul cât si în cel de-al doilea val, considera ca inegalitatea sexuala este rodul cutumelor, al prejudecatilor. Principala strategie a acestui curent a fost încercarea de a demonstra ca nu exista nici o baza rationala pentru a lega femeile de rolurile lor traditionale si de a afirma, pe baza ideii egalitatii între indivizi, drepturile femeii. Acestui tip de feminism I se datoreaza obtinerea dreptului la avort (dreptul de proprietate asupra facultatilor reproductive, dreptul la libera alegere) asistenta pentru cresterea si îngrijirea copiilor (conditii egale în competitie), restrângerea sexismului în institutii si în media (egalitate de tratament, dreptul la o imagine demna), legi anti-pornografie si anti-prostitutie. Cu toate acestea, feminismului liberal îi sunt asociate o serie întreaga de limite, cea mai importanta dintre acestea fiind faptul ca omogenitatea de tratament pentru barbati fi femei ignora experientele feminine (nasterea, alaptarea) si consecintele acesteia. De asemenea, limitarea interventiei statului în sfera privata, proprie liberalismului, este de natura a proteja o entitate colectiva (familia) si nu ofera nici o arma de luptaîmpotriva violentei domestice.
Feminismul radical este cel mai virulent în a sustine ca barbatii formeaza o clasa a asupritorilor, acestia fiind exclusiv responsabili pentru subjugarea femeilor. Şi pentru ca inegalitatea între sexe se manifesta în toate planurile vietii sociale, aceasta trebuie abordata si atacata din toate aceste planuri. Spatiul privat este o zona de conflict la fel de importanta ca si cea publica. Feministele radicale nu s-au sfiit sa foloseasca biologia pentru a justifica inegalitatile dintre sexe: “Natura a produs o inegalitate fundamentala – jumatate dintre noi trebuie sa poarte si sa sprijine copii întregii rase umane – iar aceasta inegalitate a fost mai târziu institutionalizata în interesul barbatilor… femeile au fost clasa asuprita care a asigura perpetuarea speciei, în vreme ce cealalta jumatate a fost libera sa se ocupe de bunul mers al lumii”. Iar ca strategii de lupta împotriva acestei situatii au propus doua solutii alternative. Pe de o parte adoptarea unei strategii androgine, în sensul promovarii unor valori precum competitia, îndrazneala sau egoismul în dauna etici grijii si a altruismului. Pe de alta parte, redescoperirea femininului, valorizarea pozitiva a acelor trasaturi specifice femeiescului, viata în acord cu trairile specifice sexului, neviciata de valorile si trasaturile masculine.
Feminismul valului III
Este unul al “autonomiei”, care pleaca mai degraba de la propunerea radicalelor de a valoriza experientele femeilor, atât în teorie cât si în practica, încercând o iesire din spatiul dezbaterii academice înspre o asumare politica a ideilor feministe. Postfeminismul se considera a fi succesul feminismului, mai precis al feminismelor valurilor anterioare. Se vrea expresia femeii eliberata de constrângerile economice, sociale si sexuale, care nu mai este dispusa sa accepte rolul de victima atribuit de teoriile anterioare. Îsi gaseste expresia mai degraba în mass-media, afirmând ca am ajuns la finalul feminismului, în momentul în care rolul acestuia a fost depasit. Cu toate acestea, exista însa o serie întreaga de critici, care afirma ca toata aceasta aparenta libertate a femeilor nu este decât o alta creatie a patriarhatului, o iluzie întretinuta cu scopul de a pastra femeia în statutul de obiect sexual si consumator.
Cele de mai sus reprezinta câteva tendinte si idei ale feminismului occidental. În spatiul românesc, productia intelectuala a feminismului, începuta timid în secolul XIX si întrerupta în perioada comunismului, si-a gasit apoi adapostul, dupa 1990, în universitati, sub forma studiilor de gen sau în dezbateri academice destul de restrânse. Au existat rare momente în care ideile feministe au încercat sa tulbure putin “establishment-ul” politic, un astfel de exemplu fiind demonstratia din anul 2000 împotriva violentei domestice sau recenta cerere, venita din partea unui parlamentar UDMR, barbat, ca ordinea pe listele electorale sa nu cuprinda, consecutiv, mai mult de trei persoane de acelasi sex.
Feministele din România sunt confruntate cu o dubla problema, de a carei rezolvare va depinde succesul acestui curent: pe de o parte o ardere a etapelor în productia teoretica, o data cu adaptarea mesajului pentru acest spatiu, pe de alta parte crearea unui activism feminist, care sa duca la o constientizare, de catre femei, a realitatii patriarhatului din societatea româneasca.
