Repetatele crize constituţionale, care au obligat Curtea Constituţională să suprainterpreteze legea fundamentală, au declanşat deja procesul de revizuire. Deocamdată însă asistăm la demonstrarea inconsistenţei articolelor Constituţiei, fără să se facă pasul către o revizuire în Parlament. Şi, chiar dacă acest pas ar fi făcut, lucrurile ar rămâne la fel fără restabilirea dialogului politic.
Începuturile crizei constituţionale pot fi plasate în timpul mandatului de preşedinte al lui Emil Constantinescu. Între 1996 şi 2000, conflictul dintre preşedinte şi executiv a condus la adoptarea faimosului decret prezidenţial, neconstituţional, de demitere a premierului Radu Vasile. Criza s-a făcut simţită din nou, între 2001 şi 2004, ridicându-se pentru prima dată problema revizuirii Constituţiei. Tema de la care a plecat întreaga dezbatere era redefinerea funcţiei prezidenţiale. Adrian Năstase, premierul de atunci, sugerase că, după încheierea mandatului lui Ion Iliescu, devenea necesară o reducere semnificativă a rolului preşedintelui. Din cauza conflictului între Iliescu şi Năstase, problema relaţiei preşedinte-premier a rămas nerezolvată (a fost adăugat un singur articol, prin care se interzice preşedintelui de a-l demite pe premier, trimitere la decretul lui Emil Constantinescu), iar revizuirea Constituţiei, în 2003, a vizat până la urmă cu totul alte teme.
Alegerile din 2004 s-au desfăşurat în cadrele definite în 1991, atunci când preşedinte era tot Ion Iliescu. În locul acestuia, la Cotroceni a ajuns adversarul lui Adrian Năstase din campania electorală, Traian Băsescu. A devenit atunci evident că intenţia fostului premier, de a reduce prerogativele preşedintelui, fusese corectă politic şi strategic, iar cel care greşise şi nu văzuse bine în viitor, opunându-se, era Ion Iliescu. Astfel, noul preşedinte a reluat tema revizuirii constituţionale a relaţiilor dintre preşedinte şi premier, propunând de această dată întărirea puterii şefului statului.
Atentatul la Constituţie
Spre deosebire de Adrian Năstase, care a cedat în faţa lui Ion Iliescu, Traian Băsescu a făcut din modificarea Constituţiei o temă fundamentală a mandatului său. El a promis în campania electorală că va fi un „preşedinte-jucător”, adică va uza la maximum de prerogativele constituţionale. Traian Băsescu şi-a ţinut promisiunile, sub acest aspect; mai mult, a început să forţeze limitele Constituţiei şi să pretindă puteri sporite. În 2007, Parlamentul l-a suspendat din funcţie pentru un dosar în care apăreau mai multe acuzaţii de încălcare a legii fundamentale. Curtea Constituţională, care s-a exprimat pe fond asupra acestui dosar, a decis însă că preşedintele nu-şi depăşise prerogativele. Argumentaţia Curţii a contribuit în mod vădit la consolidarea statutului preşedintelui şi asta fără să fi avut loc o revizuire a Constituţiei. Ea conţine însă formulări hazardate şi comentarii filosofice neuzuale, menite să ofere preşedintelui alibiuri şi chiar pârghii noi pentru realizarea acţiunilor sale politice.
Au mai trecut totuşi câteva luni până când expunerile de motive ale Curţii Constituţionale, în cazuri de conflicte declanşate de Traian Băsescu, să fie contestate cu adevărat şi să se observe caracterul lor uneori contradictoriu, ca şi înclinaţia de a lua partea preşedintelui. Decizia Curţii Constituţionale, prin care s-a decis că şeful statului are dreptul de a refuza o singură dată numirea unui ministru, la propunerea premierului, a venit în contradicţie cu afirmaţii anterioare ale Curţii (în care se precizează că preşedintele nu are drept de veto) şi a acordat suplimentar preşedintelui o nouă prerogativă.
Criza Curţii Constituţionale
De la dezbaterile din Adunarea Constituantă, la începutul anilor 1990, în România nu s-au mai abordat probleme de ordin constituţional cu atâta pasiune ca în ultimii trei ani. Fundalul de analiză – o criză politică prelungită – nu a fost însă propice unei judecăţi obiective. Constituţia a fost citită şi răscitită, dar nu pentru a o înţelege mai bine, ci pentru a-i submina premisele. Caracterul general al legii fundamentale a fost sancţiont ca ambiguitate a legislatorului; de asemenea, interpretarea cu bună-credinţă, în spiritul legii, a fost înlocuită cu reducerea la absurd. A rezultat că legea nu este suficient de explicită şi se pretează la înţelegeri subiective.
Marea problemă este însă în acest moment Curtea Constituţională, interpretul oficial al Constituţiei, ale cărei decizii au început să fie contestate puternic. Prin nevoia de adăugare la textul constituţional şi prin evidenţierea unor contradicţii în interpretare, Curtea a subminat, voluntar sau involuntar, textul actualei Constituţii. Se poate astfel afirma că o nouă revizuire a legii fundamentale a şi început, prin evidenţierea inconsitenţei acesteia. Acest lucru a fost posibil în primul rând din cauza conflictului politic, dar trebuie să fie remarcat că deciziile Curţii au fost viciate de interesele personale ale unor membri ai Curţii.
Dialogul ca obligaţie
De fiecare dată, probleme de ordin constituţional au apărut în relaţia dintre preşedinte şi premier. După caz, preşedintele sau premierul s-a manifestat cu mai mult aplomb, pretinzînd mai multă putere, ceea ce a condus la defectarea relaţiilor (cazul Iliescu-Năstase) sau chiar la ruperea lor (cazul Băsescu-Tăriceanu). În momentul în care dialogul încetează, intervin procedurile. Or, procedurile nu sunt deloc bine reglementate de textul constituţional. În realitate, ele nici nu trebuie să fie, căci legea fundamentală conţine reglementări generale.
Dar chiar dacă ar exista explicaţii suplimentare, ele tot nu ar putea să conducă la identificarea unor soluţii echitabile. Nu aceasta este calea, ci dialogul. Se presupune că preşedintele şi primul ministru sunt două persoane responsabile, care nu sunt doar disponibile către dialog, ci sunt şi obligate la asta, indiferent dacă există sau nu există o prerogativă constituţională în acest sens. Ei sunt obligaţi, în calitate de guvernanţi, să colaboreze pentru realizarea binelui public, independent de natura relaţiilor personale.
Aşadar, este posibil ca actuala Constituţie să nu mai corespundă realităţilor, dar aceasta nu ar trebui să afecteze buna funcţionare a instituţiilor statului. Nu modificarea Constituţiei este deci prioritatea, ci restabilirea dialogului politic. (A. S.)
