Înfiinţarea serviciilor publice se realizează prin acte de autoritate, ale Parlamentului, Guvernului, autorităţilor administrative autonome, autorităţilor locale şi celorlalte autorităţi publice care au ca atribuţii definirea interesului public.
Recunoaşterea unui serviciu public presupune reglementarea acestuia în sistemul juridic intern, în sensul precizării bazelor acestora.
1. Constituţia ca bază privind înfiinţarea serviciilor publice. Menţionarea serviciilor publice în Constituţie reprezintă un aspect foarte important, conducând la obligativitatea asigurării acestuia.
Constituţiile diferitelor ţări din Europa datează din perioade diferite, în funcţie de care se pot distinge două situaţii:
– Constituţii anterioare celui de-al doilea război mondial, care au ca obiect în primul rând reglementarea funcţionării instituţiilor politice. Aceste Constituţii nu abordează decât în mod exepţional serviciile publice (cazurile Austriei, Finlandei şi Irlandei).
– Constituţiile posterioare celui de-al doilea război mondial sunt marcate de ideologia intervenţionismului economic şi social şi recunoaşterea drepturilor cetăţenilor, altfel spus a activităţilor pe care cetăţenii sunt în drept să le solicite autorităţilor publice spre a fi furnizate.
În această categorie apar activităţile educative, sociale sau sanitare, a căror asigurare, conform unelor Constituţii, revine statului.
Un bun exemplu pentru aceste drepturi ale cetăţenilor îl reprezintăpreambulul Constituţiei franceze din 27 octombrie 1946, a cărui valoare constituţională a fost confirmată de Constituţia din 4 octombrie 1958: “Toate bunurile, toate întreprinderile a căror exploatare are caracteristicile unui serviciu public naţional sau ale unui monopol trebuie să devină proprietatea colectivităţii”.
Constituţia Spaniei din 1979 reprezintă un alt exemplu deosebit al acestor drepturi fundamentale (educaţie, securitate socială, sănătate, locuinţe etc.). În titlul VII intitulat “Economie şi finanţe” apare noţiunea de serviciu esenţial. Există reglementări cu privire la serviciul public de apărare, poştale, telegrafice, justiţie etc.
Constituţia Germaniei din 1949 face referiri la servicii publice îndeosebi în partea I, intitulată “Drepturile fundamentale”, fiind reglementate servicii de educaţie. Există de asemenea reglementări cu privire la serviciul public de justiţie, apărare, poştă şi telecomunicaţii.
Prin Constituţii, în anumite ţări, nu se poate organiza transferul către piaţă al anumitor activităţi care privesc ordinea constituţională internă decât prin modificarea textelor acestora. Este vorba în general de justiţie, apărare, ordine publică, aşa-numitele funcţii regaliene ale statului.
Unele Constituţii recunosc competenţa de gestiune a serviciilor publice unei puteri descentralizate, astfel că înfiinţarea sau desfiinţarea unui serviciu se realizează în baza voinţei acestor puteri descentralizate.
O singură ţară din Uniunea Europeană nu este formal dotată cu o Constituţie: este vorba de Marea Britanie. Ordinea constituţională internă se bazează pe câteva texte fondatoare, cea mai mare parte foarte vechi, şi pe un ansamblu de cutume. Fiind vorba de texte cu o vechime considerabilă, serviciile publice nu sunt reglementate.
2. Legislaţia ca bază privind organizarea serviciilor publice. În cea mai mare parte a ţărilor europene, organizarea serviciilor publice se realizează prin intermediul legislaţiei. Sunt legi care determină înfiinţarea serviciilor publice sau care determină regimul după care sunt organizate şi funcţionează sau modalităţile de control.
În România, există acte normative care sugerează chiar prin titlul lor că reglementează înfiinţarea, organizarea sau funcţionarea unor servicii publice. Pot fi amintite Ordonanţa Guvernului României nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, Ordonanţa Guvernului României nr. 84/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor, Ordonanţa Guvernului României nr. 32/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de alimentare cu apă şi de canalizare sau Ordonanţa Guvernului României nr. 86/2001 privind serviciile de transport public local de călători.
3. Alte surse prin care se pot înfiinţa sau se organizează servicii publice. Organizarea serviciilor publice nu se realizează întotdeauna pe o bază legislativă. În foarte multe cazuri, ele se bazează pe libertatea acordată colectivităţilor locale de a asigura servicii pentru comunitate. Această libertate este recunoscută în majoritatea ţărilor europene.
Aceasta înseamnă că autorităţile publice, confruntându-se cu anumite probleme, pot decide înfiinţarea şi organizarea anumitor servicii publice ale colectivităţilor locale, fără ca acest lucru să fie expres prevăzut de Constituţie sau lege.
Franţa oferă un bun exemplu pentru această situaţie. Dacă anumite servicii publice sunt constituite pe baze legislative, statul sau colectivităţile locale sunt autorizate să creeze noi activităţi publice în condiţii precizate de jurisprudenţa jurisdicţiilor competente: Consiliul Constituţional pentru legi, Consiliul de Stat şi jurisdicţiile administrative pentru reglementările statului şi deciziile colectivităţilor locale, cu condiţia ca aceste intervenţii să fie motivate de un interes naţional sau local şi de situaţii particulare.
Astfel, s-a creat în Franţa o bogată jurisprudenţă care vizează intervenţiile economice ale colectivităţilor locale.
Se poate observa în Franţa că unul din serviciile publice, distribuţia publică de apă potabilă, s-a dezvoltat ca un serviciu public comunal fără ca vreun text să prevadă acest lucru.
În România, potrivit Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, consiliile judeţene şi cele locale pot înfiinţa instituţii şi servicii publice de interes judeţean, respectiv de interes local, prin hotărâre. Art 8 din Legea administraţiei publice locale prevede, în acest sens, că “serviciile publice ale comunei sau oraşului se înfiinţează şi se organizează de către consiliul local în principalele domenii de activitate, potrivit specificului şi nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale şi în limita mijloacelor financiare de care dispune”.
Responsabilitatea privind înfiinţarea serviciilor publice
Pentru a fi vorba de un serviciu public, trebuie să existe o autoritate publică însărcinată cu organizarea acestuia. Prin organizare, sunt vizate diferite aspecte: determinarea regulilor de funcţionare, atribuirea dreptului de exploatare, controlul condiţiilor de exercitare a acestui drept.
Pentru fiecare tip de serviciu public un mare număr de configuraţii posibile în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea şi, în unele cazuri, responsabilităţile pot fi repartizate între mai multe niveluri de autorităţi administrative.
Părţile implicate
Responsabilităţi
1. Administraţia publică centrală
l stabileşte politica naţională în domeniu
l realizează proiecte de acte normative în domeniu
l organizează serviciile publice naţionale
l furnizează servicii publice la nivel central
l elaborează standarde generale de evaluare a performanţelor serviciilor publice
2. Administraţia publică locală
l stabileşte politica locală în domeniu
l organizează servicii publice, formulează strategii şi programe de dezvoltare
l furnizează servicii publice la nivel local
l elaborează norme locale, regulamente, studii de dezvoltare
l asigură finanţarea serviciilor publice locale din bugetul local, surse extrabugetare, aprobă tarife pentru unele servicii
l monitorizează modul în care este asigurat serviciul public în conformitate cu normele legale şi principiile şi regulile specifice
3. Prestatori de servicii
l respectă legislaţia în vigoare
l asigură serviciile la standardele stabilite de administraţia publică şi respectă obligaţiile contractuale
l respectă principiile şi regulile de bază ale serviciilor publice
l dezvoltă serviciile în vederea creşterii performanţelor acestora
l gestionează eficient resursele umane, financiare şi materiale avute la dispoziţie
l răspund la solicitările beneficiarilor
l informează beneficiarii cu privire la drepturile şi obligaţiile acestora în raport cu serviciul public
l consultă beneficiarii cu privire la modalităţile optime de furnizare a serviciului
4. Beneficiari (consumatori)
l respectă legislaţia în vigoare
l se informează cu privire la noile reglementări, cu privire la modalităţile de organizare şi funcţionare a serviciilor publice
l plătesc la termen serviciile de care beneficiază
l se implică în furnizarea serviciilor publice
5. Mass-media
l asigură o informare corectă a cetăţenilor, a administraţiei centrale şi locale, a prestatorilor
(continuare în numărul viitor)
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 30
